(A) Povestea urechilor de lemn

Acum vreo cateva luni bune (cam prin primavara) plec intr-o dimineata de la birou cu o colega. Dam o fuga rapid prin oras sa rezolvam niste task-uri. Dupa mai bine de jumatate de zi de alergatura, ne dam seama brusc ca n-am mancat nimic pe ziua respectiva si ca ar fi cazul. O mica pauza nu strica. Unde sa mancam insa? Ultimul task ne dusese in MegaMall si acum ne invarteam pe acolo fara directie.

Mergand asa si schimband idei, ne-a “aparut” in fata brusc, Wu-Xing. Asta e! Acolo mergem sa mancam, nici unul din noi nu mai mancasem chinezesc de ceva vreme.

logo-wu-xing-2-300x300

Intram noi grabiti si hai sa vedem ce mancam. Oferta variata, o gramada de mancare chinezeasca la dispozitie, supe, paste, legume, porc, vita, pui, peste etc. Ce vrei tu, doar sa-ti alegi. Eu mi-am ales repede (foame mare), mi-am luat niste pui Tushin si o salata cu urechi de lemn.

wuxing-salata-cu-urechi-de-lemn

Colega si-a luat la randul ei niste furnici in copac si o salata cu urechi de lemn. Voia si ceva dulce dar cica silueta, din astea.

wuxing-furnici-in-copac

– Auzi ma, zice colega brusc, oare de ce s-or numi astea “furnici in copac”? e ciudat numele.

-Si daca era “furnici pe asfalt”, era mai bine? zic eu. Poate chiar au furnici, mai stii, am inceput eu sa rad. Uite, asta seamana un pic arat eu spre ceva din recipientul ei.

-Termina ma cu tampeniile, zise ea. Eu sunt doar curioasa si tu faci misto… chiar sunt curioasa de unde vine si denumirea de “urechi de lemn”, ce, lemnul are urechi?

-Bai, depinde de perioada. Prin ’80 asa in Romania, cam orice avea urechi. Iti poate confirma actualul SRO.

-Foarte amuzant ma. Mai ai si alte glume la fel de bune in program astazi? suiera ea la mine.

Dau sa raspund, insa nu apuc. Cineva cu trasaturi orientale se apropie de masa  noastra.  Este o figura interesanta. Are parul alb-gri, o barba alba lunga, este imbracat in alb aproape complet, o tinuta traditional chinezeasca foarte frumoasa, din matase pare sa fie. Ne saluta scurt si ne intreaba apoi daca il deranjeaza prezenta noastra, ca vrea sa ne spuna cate ceva. Eu si colega schimbam o privire mirata, insa pare interesanta prezenta sau cel putin e inedita, asa ca acceptam scurt. Suntem uimiti de romana perfecta pe care o vorbeste, mai bine ca multi romani chiar.

-Domnisoara, se adreseaza el colegei mele, v-am vazut interesata de etimologia preparatelor, vreti sa stiti care e povestea lor, de unde vin?

– Da, va rog, sunt curioasa.

-Pai atunci, va rog sa ma ascultati cu atentie. Povestea noastra incepe pe la anul 1300, in timpul dinastiei Ming. Intr-un sat de munte din China, traia o familie de tarani intr-un mic sat. Erau agricultori dar in acelasi timp si graniceri, fiindca satul lor se afla exact pe granita. Pe baiat il chema Yan si era un baiat frumusel si inteligent cu exceptia unui singur aspect. Avea ditamai urechile… mai mari ca Will Smith chiar. Daca ar fi stiut ce e aia, isi dadea seama ca arata ca o masina cu portierile deschise.

In fine, asa arata baiatul nostru, ce sa-i faci. Se obisnuise deja si cu bascalia oamenilor, asa cum pana la urma si ei s-au obisnuit cu urechile lui. Familia lui nu era bogata, insa nici saraca, ci traiau cumva decent. Pentru aceasta insa, munceau din greu chiar si Yan, desi avea doar vreo 12 ani. Printre treburile lui zilnice se numara si mersul in padure unde cauta diverse plante, fructe, ciuperci etc. In fine, in una din aceste zile, isi ia Yan traista si batul si merge in padure. Acolo, alearga el dupa fructe insa la un moment dat, da peste un spiridus cum ii spuneti voi in occident.  Fara motiv, dorindu-si sa-l captureze desi nu stia ce vrea sa faca cu el, Yan alearga dupa el. Il prinde insa din prea mult entuziasm, ii rupe un picior. Degeaba ii pare rau acum, e prea tarziu. E prea tarziu si pentru el insa, deoarece apare zana apelor si il transforma in copac. Era insa un copac cu urechi, cu multe urechi, pentru ca acestea ramasesera insa se transformasera, aveau o forma bruna si cresteau pe tot trunchiul. In spirit de traditie…

– Ce? zice colega mea, tu chiar vrei sa cred asta. E macar reala legenda, adica, chiar e o legenda traditionala chinezeasca, ca aia cu broasca si scorpionul?

-Nu. Raspunde musafirul meu, doar ca v-am auzit intamplator discutia si m-am gandit sa ma amuz un pic, ma plictiseam. Urechile de lem se numesc asa din cauza formei lor, insa sunt de fapt niste ciuperci comestibile care cresc pe copaci, in zonele de munte ale Chinei. Se folosesc dintotdeauna in bucataria asiatica si sunt delicioase dupa cum desigur ati observat si voi, atat ca garnitura cat si in mancarea propiu-zisa.

Evident, ca am ras toti trei cand i-am auzit explicatia.

-Insa, trebuie sa stii ca furnicile de copac au… incearca el sa zica ceva.

-Ce au? il intrerupe colega mea. Ia zis, astea ce au mai fost mai intai, copii ce au aparat China, sau ce? N-au putut insa s-o apere de pe pamant si a trebuit sa se urce in copac, nu?

-Nu. Zise el. Voiam sa-ti zic ca sunt numite asa fiindca seamana cu niste furnici pe ramuri, de fapt sunt bucatele picante de carne amestecate cu taitei, de acolo denumirea.

Evident, am ras din nou cu totii.

-Pana la urma, tu cine esti, intreb eu, esti macar asiatic, nu mai zic chinez?

-Nu, zise el, sunt actor roman, am venit sa filmez o reclama insa s-a defectat ceva si ma plictiseam pe aici.

– Pai ce reclama, zic eu, vreo promotie speciala, ceva sau pur si simplu?

– E o campanie care se numeste “Wu-Xing Stie”. Cand dai comanda la telefon sau pe site, trebuie sa spui aceasta parola si primesti automat o reducere de 10%.

-Merci de info, zic eu nu stiam. Si merci si de entertaining, a prins bine o pauza, ii zic eu strangandu-i mana.

-Numai bine! zise si el si se indeparteaza de noi.

Sursa imagini: wu-xing.

Articol scris pentru SuperBlog 2016.

(A) Povestea urechilor de lemn
4 (80%) 1 vote

30 comments

  1. Asta da aventura in restaurant. Cu toate astea chiar mi-ar face o deosebita placere ca sa aflu lucruri noi despre cultura asiatica. Asa ca as asculta cu interes o legenda specifica culturii chinezesti. Dar nu m-as supara nici daca cineva ar cauta sa ne distreze inventand diverse povesti. Oricum, au destul de multe ciudatenii culinare, dar restaurantele cu specific chinezesc din occidesnt, au adaptat cumva meniul la cerintele pietei. Adica, nu cred ca mi-ar servi un cotlet de pechinez in sos “Kung-fu” in conditiile in care eu dorm “cu mancarea” in pat! 😀

  2. :)) Merci de vizita. Da si mie imi place mult cultura asiatica desi recunosc ca sunt mai indragostit de Japonia si poate Thailanda decat de China.

  3. Frumoasa experienta ati avut! Eu nu am mancat pana acum decat picioare de broasca, insa nu cred ca voi mai pune vreodata gura pe asa ceva. 😀 Clar, mancarea chinezeasca nu-i de mine!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *